cine a fost de vină?

De multe ori, după un eşec, în timp ce plângem cu capul în pumni, mângâiaţi sau nu de un om ajuns în poziţia de prieten ad-hoc, ne întrebăm cine a fost de vină? Uneori, acuzăm viaţa de incorectitudine. Se poate…, uneori, viaţa e nedreaptă.

Ne declarăm victime nevinovate şi ne preocupăm de imaginea noastră în faţa celorlalţi (de a face astfel încât să nu fim consideraţi vinovaţi),  decât de efectele neatenţiei noastre şi de ceea ce am putea învăţa din ele.

Sau, uneori, nu ne mulţumim cu atât. Ne este greu să dăm vina pe viaţă pentru simplul motiv că n-o putem trage la răspundere. Nu putem să-i dăm două palme, nu putem să-i aruncăm vorbe grele, şi nici n-o putem pedepsi. Nu. Ne trebuie un duşman concret. Cu forme clare şi uşor identificabile. Pe care să-l judecăm cu asprime şi pe care să-l condamnăm la preluarea suferinţei. Iar, aici, ne împărţim în două categorii: cei pentru care vinovatul este întotdeauna celălalt, şi cei, puţini din păcate, pentru care identificarea vinovatului este o muncă atentă de învăţare şi de purificare în acelaşi timp. Cei pentru care contează mai mult ce pot învăţa din greşeală şi mai puţin persoana sau lucrul pe care se poate da vina. Aceştia din urmă sunt cei mai nemulţumiţi de faptul că, uneori, nu reuşesc să identifice cu exactitate vinovatul şi refuză, aproape întotdeauna, să dea vina pe viaţă. Pentru aceştia viaţa e frumoasă sau urâtă, în funcţie de efortul pe care îl depun la construirea ei. Şi scotocesc în adânc, găsind fiecare fir, de multe ori prea puţin vizibil, care poate, tras cu grijă, să scoată la lumină sâmburele de umbră.

Unii spun că cel mai uşor e să dai vina pe alţii. Sigur că, cei ce nutresc astfel de gânduri dispreţuitoare la adresa mai slabilor lor semeni sunt predispuşi ei înşişi la această boală a aruncatului responsabilităţii. Cine se bate permanent cu viaţa ştie că nu e deloc uşor să dai vina pe alţii. În primul rând că e foarte greu să-i găseşti pe aceşti alţii. Apoi e şi mai dificil să le analizezi greşeala şi în ce măsură aceasta a fost facilitată chiar de tine. Şi, în sfârşit, trebuie să îţi dai seama dacă, mai atent fiind, puteai evita greşeala celuilalt sau… Doamne-fereşte!, dacă-l puteai ajuta să n-o comită. Şi, de cele mai multe ori, îţi dai seama că trebuie, în cel mai fericit caz, să împărtăşeşti responsabilitatea greşelii cu cel pe care, fiind construit altfel, îl blamezi fără rezerve.

închizând cicluri şi capitole

“Întotdeauna este bine de ştiut când anume se termină o etapă din viaţă. Dacă insişti a te menţine în ea dincolo de timpul rezonabil, îţi vei pierde bucuria şi simţul a ceea ce se află în afara ei. Închide cicluri, sau uşi, sau capitole. Important este să le poţi închide şi să laşi în urmă momente ale vieţii, momentele care se încheie.
Poţi petrece mult timp din prezentul tău, scufundîndu-te în “de ce”-uri, în a revedea caseta şi a încerca să înţelegi cum şi pentru ce motiv se întîmplară cutare şi cutare lucruri.
Dar te vei consuma degeaba şi la nesfîrşit, căci în viaţă, tu, eu, prietenii, fiii, fraţii tăi, noi toţi, ne îndreptăm inevitabil către a închide capitole, către a da pagina, a termina etape sau momente din viaţă, şi de a merge înainte.
Nu ne putem afla în prezent, ducînd dorul trecutului. Nici măcar întrebîndu-ne “de ce”. Ceea ce s-a întîmplat, s-a întîmplat, şi trebuie să te eliberezi, să te desprinzi de trecut. Nu putem fi copii eterni, nici adolescenţi întîrziaţi, nici angajaţi ai unor firme care nu mai există, nici a păstra legături cu cei care nu vor să aibă legături cu noi.
Faptele trec, şi trebuie lăsate să treacă!
De aceea, cîteodată, este aşa de important să distrugi amintiri, să faci un cadou, să-ţi schimbi casa, să rupi hîrtiile, să arunci documente vechi, şi să vinzi sau să faci cadou o carte.
Schimbările externe pot simboliza procese interioare de evoluţie. A uita, a se desprinde, a se avînta. În viaţă, nimeni nu joacă cu cărţile însemnate, aşa că ai de învăţat cum să pierzi şi cum să cîştigi. Trebuie să ne eliberăm, să dăm pagina şi să trăim numai cu ceea ce ne oferă prezentul.
Trecutul a trecut. Nu aştepta să ţi-l dea nimeni înapoi, nu te aştepta să te recunoască nimeni, nu aştepta ca, vreodată, cineva să-şi dea seama cine ai fost. Lasă deoparte resentimentul. Repetarea cu încăpăţînare a “filmului tău personal” îţi va face rău sufletului şi minţii, şi te va învenina şi amărî.
Viaţa nu se află decît înainte, niciodată înapoi. Dacă treci prin viaţă lăsînd “uşi deschise” pentru orice eventualitate, niciodată nu te vei putea desprinde de trecut, nici nu vei trăi ziua de astăzi cu mulţumire. Iubiri sau prietenii pe care nu ţi le scoţi din suflet? Posibilităţi de a te întoarce? La ce? Nevoie de explicaţii? Cuvinte nerostite? Tăceri care au invadat cuvintele?
Dacă le poţi înfrunta chiar acum, fă-o. Dacă nu, lasă-le să se ducă, închide capitolele! Spune-ţi ţie însuţi că nu le mai vrei înapoi. Dar nu din mândrie sau orgoliu, ci pentru că TU nu mai faci parte din acel loc, din acea inimă, din acea încăpere, din acea casă…
Tu însuţi nu mai eşti cel de acum două zile, sau trei luni, sau un an. Prin urmare, nu există nimic către care să te întorci. Închide uşa, dă pagina, închide ciclul. Nici tu nu vei fi acelaşi, nici mediul la care te întorci nu va fi acelaşi, căci nimic nu rămîne imobil sau static în viaţă. Pentru sănătatea ta mintală şi sufletească, desprinde-te de ceea ce nu se mai regăseşte în viaţa ta.
Adu-ţi aminte că nimeni şi nimic nu este indispensabil. Nicio persoană, niciun loc, nicio muncă. Nimic nu este vital pentru a trăi, pentru că atunci cînd ai venit pe lume, ai venit singur.
A se desprinde este un proces de învăţare care, din punct de vedere uman, se poate realiza. Adu-ţi aminte, nimic şi nimeni nu sunt indispensabili. Este numai obicei, rutină, nevoie. Deci, închide, încheie, curăţă, aruncă, oxigenează, desprinde-te, scutură-te, eliberează-te.
Sunt multe cuvinte care înseamnă sănătate mintală, şi oricare vei alege, te va ajuta să mergi înainte în linişte.
Asta e viaţa!”

Paulo Coelho

Recunosc că eu nu am ştiut întotdeauna când anume se termină o etapă din viaţă sau când ar trebui să se termine ea. Şi pe unele le-am menţinut artificial. Şi de aia  mă doare azi. Şi de aia azi mă simt ca dracu’. Şi de aia poate fac în continuare greşeli.

Nu mă mai pot juca, şi nu îmi mai pot permite să mă joc. Game over!

comfortably numb

I have become comfortably numb listening to this song and drinking two beers…

şi totuşi, nu mă simt liber

© norişor

Câteodată am senzaţia că viaţa unui om este un şir lung de despărţiri. Începând cu grădiniţa, ne despărţim de micii prieteni de acolo, apoi urmează şcoala, liceul, facultatea, serviciul, unde ne despărţim de prieteni, profesori, colegi, mereu alţii… Ne petrecem nenumărate ore şi zile împreună, ne cunoaştem unii pe alţii cu bune şi rele, ne tolerăm defectele, ne împărtăşim preocupările comune, strângem un număr impresionant de fotografii şi amintiri, cultivăm cu grijă relaţii de prietenie cu câţiva, râdem şi plângem împreună, iubim şi poate urâm deopotrivă…

Ele, despărţirile, au loc în aeroporturi, în gări, în casele noastre sau ale prietenilor, la marginea gropii din cimitir, în săli de judecată, în staţii de metrou, în săli de clasă şi amfiteatre,   în restaurante, pe stradă, aiurea in lume…

Sunt despărţiri dureroase, despărţiri nostalgice, despărţiri patetice, despărţiri paşnice, despărţiri dramatice…

Suntem despărţiţi la un moment dat de cei dragi de moarte, de distanţă, de timp, de uitare, de neputinţă, de cuvinte, de gesturi… Ne despărţim pentru un timp scurt sau pentru toată viaţa.

Cu fiecare despărţire, rupem mereu câte o bucată din inima noastră, adăugam câteva riduri pe frunte, mai îmbătrânim cu un an, doi…

Sigur, din fericire mai sunt în unele cazuri (doar in unele!) şi reîntâlnirile, regăsirile…dar nimic, niciodată, nu va mai fi ca-nainte…

Sunt convins că ziua de astăzi ar trebui să îmi spună ceva. Poate că ar trebui să îmi spună că a venit vremea şi pentru mine să o iau şi eu din loc şi să o apuc într-o direcţie. O direcţie care nu se termină într-un cerc. Un cerc ale cărui cărări s-au adâncit de-atâta umblat.

Şi totuşi, nu mă simt liber.

carpe diem

 

O auzim sau eventual ni se spune de multe ori şi din păcate uneori o înţelegem aiurea. Şi cred că săracul Horaţiu a vrut să spună altceva decât cred majoritatea oamenilor. Şi de multe ori nici nu ne dăm seama de clipa asta. Şi trece aşa pe lângă noi….

Trăieşte clipa! Mda… A trăi clipa înseamnă a arde. Aşa cum a trăi viaţa însemnă a arde. Şi această ardere sau combustibilul acestei arderi ar trebui să fie ideile, gândurile, temerile, sentimentele noastre… Şi ar trebui să ardem în fiecare clipă nu ca şi când ar fi ultima, ci ca şi când ar fi unică. Ar trebui să ne gândim la fiecare clipă nu ca la un posibil capăt, ci ca la o clipă unică sau un moment unic, pe care nu-l vom mai putea trăi oricât l-am dori. Numai că arzi în fiecare clipă, dar numai atunci când eşti sigur că acest combustibil de care vorbeam îţi ajunge pentru toată viaţa. S-ar putea ca din prea multă ardere să te stingi prea curând, din lipsă de combustibil sau din dispariţie de combustibil. De aceea, puţini oameni sunt capabili să ardă, şi, şi mai puţini sunt capabili să ardă toată viaţa. Combustibilul în găsim în noi dar mai ales în ceilalţi şi în relaţia cu ceilalţi.

Azi mi s-a oferit din nou ocazia să trăiesc clipa. Una din multele (sau poate puţinele) clipe pe care ţi le dăruieşte viaţa şi pe care ar trebui să le iei aşa cum vin şi mai ales pe care nu ar trebui să le iroseşti. Şi de data asta nu am mai irosit-o. Am trăit-o din prima şi până în ultima secundă. Şi mi-a umplut inima de bucurie. Mulţumesc.

noua obsesie

Cum o fi să fii iubit de doi oameni, în acelaşi timp şi la aceeaşi intensitate? Deşi aş vrea să ştiu, recunosc că nu aş vrea să cunosc pe propria piele…

un fel de a iubi

“Cel care nu ştie nimic, nu iubeşte nimic.

Cel care nu poate sa facă nimic, nu înţelege nimic.

Cel care nu înţelege nimic, nu are nici o valoare.

Dar cel care înţelege, acela, totodată, iubeşte, observă, vede…

Cu cat mai multă cunoaştere este inerentă unui lucru, cu atât mai mare este iubirea…

Cine îşi închipuie că toate fructele se coc odată cu cireşele, nu ştie nimic despre struguri.”

Paracelsus



societatea departelui

Acum mai bine de 20 de ani, Noica vorbea despre societatea occidentală denumind-o „societatea departelui” (între noi fie vorba, dacă ar mai fi trăit azi, ar fi spus acelaşi lucru şi despre societatea noastră de azi).

El denunţa exterioritatea raporturilor şi a relaţiilor dintre oameni, motivând-o prin existenţa unor reguli presupuse ca aparţinând politeţii, o politeţe improprie a cărei sevă nu constă atât în respect şi bunăvoinţă, cât în supunere şi resemnare. O politeţe care serveşte unei anumite stabilități, asigurându-ne o distanţă decentă faţă de semenii noştri. „Nu se realizează legături vii între oameni” susţine Noica, şi tot el protestează.

Într-o scoală de înţelepciune europeană, se pare ca una dintre probe pentru neofit era să privească atent două boabe de grâu aidoma, unul artificial (preferăm a spune: steril) şi altul real şi roditor, totul spre a obişnui pe oameni să intuiască deosebirea. Vom pretinde, acum, că boabele de grâu sterile se adună efectiv, sunt trimise la moară şi se macină, pe când boabele purtătoare de rod, dacă nu sunt trimise şi ele la moară, ci însămânţate, nu se mai pot aduna. Este în ele o creştere, incontrolabilă numeric iar dacă se va spune ca şi creşterea e măsurata, vom aminti de ficus indica, arborele indian, care devine o pădure. — Nu se întâmplă la fel si cu eurile?

Adunăm orice – vii cu morţii, voturile, delictele, eurile. Este posibil. Eurile se pot aduna, atât timp cât se pot aduna păreri, pasiuni, ciudăţenii, şi cât timp se pot număra toate componentele acestor euri. Părţile de acelaşi fel şi numai ele se pot aduna. Dar există eurile rodnice, iar acestea nu pot fi adunate. Un profesor de matematici se poate aduna cu un alt profesor de matematici, dar Riemann cu Poincaré nu pot fi adunaţi.

Sunt poate puţine euri care ating maturitatea pentru a rodi. Constrânşi, convinşi, neconvinşi, suntem adesea covârşiţi de vidul singurătăţii care coboară parcă printre toate. Adesea, bântuiţi de plictiseală şi de urât, rupţi de propria fire, subuman dependenţi, putem pica pradă unor melancolii, decepţii sau revolte sterile mai mult sau mai puţin devastatoare.

rictus solemn

Cred că toată lumea a auzit de vibraţie. Dar de vibraţia la oameni? Este un fel de a simţi, dar un „a simţi” mai puţin instinctiv.

În mod normal, la orice lucru sau fiinţă care există în jurul nostru şi interacţionează într-o formă sau alta cu noi, ar trebui să apară o vibraţie. Pentru că, în mod normal, dotarea omului cu atâtea simţuri l-a transformat într-o cutie de rezonanţă. Şi ca să fiu şi mai explicit, în momentul în care doi oameni simt acelaşi lucru sau simt în acelaşi timp despre un anumit lucru, pot spune că vibrează împreună, vibrează la unison.

Azi, cineva/ceva a mai produs  vibrații în mine…, însă acele vibrații au trebuit să rămână în mine, şi doar acolo. Însă, nu ştiu pentru cât timp.

Şi azi, m-am întrebat din nou, fără răspuns:  să-mi antifonez sau nu această cutie de rezonanță?

Războiul din noi sau… teoria băţului de chibrit

Am intrat într-un perimetru înconjurat cu sârmă ghimpată şi cu indicatoare pe care scrie „Atenție, teren minat!” şi, atrași de strălucirea luminii de dincolo de tunelul sârmei ghimpate, ne străduim să facem salturi caraghioase. Şi noi care credeam că războiul este dincolo de noi, dincolo de o graniță formală…

Undeva, lângă noi, uneori atât de aproape că trebuie să ne ferim fețele, ceva moare încet doar pentru că a avut neșansa să trăiască într-un moment nepotrivit. Fiecare întâlnire întâmplătoare devine o rachetă, fiecare zâmbet un avion invizibil, fiecare mână întinsă o mitralieră. Şi scoatem din noi tot ceea ce ne poate apăra.

Nu vă lăsați păcaliți, soldați! Nu există gesturi dezinteresate. Nu există iubire necondiționată. Nu există speranță. Nu există oameni sinceri. Totul e război. Caruselul acesta agresor-victimă se învârte amețitor şi ai senzaţia că nu mai poți ieși. Ţi-e frică de capitulare, ţi-e frică şi de pace, atât timp cât nu primești garanții de securitate. Şi cine să ţi le dea?

Aţi auzit de teoria superînarmării pentru a asigura pacea?

Așadar, soldați, pregătiți-vă pentru luptă! Lăsați la o parte lucrurile frumoase pe care le-aţi simţit, le-aţi văzut în ceilalţi, toate mustrările de conştiinţă. Nu priviţi cu insistenţă în voi, că s-ar putea să-i redescoperiți pe ceilalţi. Privirea înainte. Folosiţi luneta. Ţintiţi întotdeauna capul. Sau mai bine inima celuilalt. Este zona cea mai sensibilă. Trageţi aer în piept. Gândiţi-vă că dacă nu trageţi voi, trag ei. Foc!